|
|
Marti, 20 iulie 2010, impreuna cu Jurnalul National, apare romanul "Vinovat de iubire" semnat de Adrian Paunescu
|
|
Jurnalul National publica un interviu intitulat "Adrian Paunescu, vinovat de prea multa iubire", pe care il puteti citi in continuare.«Marti, 20 iulie 2020, impreuna cu Jurnalul National, apare romanul "Vinovat de iubire" semnat de Adrian Paunescu, o carte de colectie daruita cititorilor "dupa 20 de ani". Un sanatoriu in munti si doi barbati care poarta acelasi nume, Andrei Ionescu, si care impartasesc un destin comun. Despre povestea acestui volum, scris in anul care a urmat Revolutiei din decembrie 1989, despre tradare, nerecunostinta si, mai ales, despre iubire am stat de vorba cu scriitorul Adrian Paunescu.
• Jurnalul National: Ce inseamna pentru dumneavoastra publicarea acestui roman, acum, la 20 de ani de la momentul cand l-ati scris
• Adrian Paunescu: Inseamna, pe de o parte, infrangerea unei anumite comoditati, si anume puterea de a trece la ultima redactare, de a-l pregati pentru tipar, or, asta nu s-a putut intampla in acesti 20 de ani, pentru ca, din pacate, nici n-am considerat ca literatura este o prioritate. Am considerat ca e o actiune asupra careia putem reveni mai tarziu, si uite ca asa si e... Dar, pe de alta parte, inseamna si crearea unei situatii foarte speciale, prin dialogurile mele permanente si fructuoase, foarte fructuoase, in aceasta parte a vietii, cu un tanar confrate al meu, care s-a aratat, in toate situatiile complicate de viata prin care am trecut, si lucid, si curajos, si generos: Marius Tuca. De la niste discutii cu el, acum o luna si ceva, am pornit ultima redactare a acestui roman. Noi am mai avut planuri impreuna, dar nu le putem acoperi pe toate din punct de vedere material. Dar uite ca ne-am invrednicit dupa aceasta discutie, extrem de sensibila pentru mine fiindca eu sunt totusi un impresionist, pot pleca pana la Polul Nord daca descopar un turture local credibil... Si, iata, cartea exista si, cred eu, da o nota foarte originala si clara momentului de luciditate la care ar trebui sa ne dedam acum, la 20 de ani de cand cartea mi-a fost comandata. Comandata suav, de un alt om de cultura, de un inalt creator, regizorul Cornel Diaconu, care mi-a cerut-o pentru revista lui din vremea aceea, Trup si suflet. El mi-a comandat un fel de buletin al iubirilor mele... Dar probabil ca el si-a inchipuit c-o sa fac marturisiri cu nume si prenume, ceea ce sigur ca nu-mi puteam permite, caci multe dintre femeile la care ma refer, desi au existat, nu puteau fi demascate si puse, nici la aceasta varsta, in fata unor marturisiri de amor.
• Cat de mult absoarbe si tradeaza un roman din biografia autorului? Mai mult decat poezia?
• Nu stiu daca e general valabila aceasta idee, nu stiu daca toti autorii transcriu experientele personale... Si asta o spun cu precizarea ca mai am inca doua carti scrise anterior, una in 1978, "Crima fara pedeapsa", si alta in 1980, "La cules de porumb", in care nu e atata experienta personala, cat experienta de constiinta a mea, in epoca. In schimb, "Vinovat de iubire" este in mare masura si viata mea.
• Daca romanul ar fi aparut atunci, mai aproape de Revolutie, metaforele textului, dincolo de povestile de iubire, ar fi putut fi decriptate altfel decat astazi?
• Nu ma pot pune in locul altora, dar pot spune cu precizie ca momentul era la fel de bun si atunci pentru o asemenea tragedie. Fiindca, pana la urma, peste povestile de dragoste apare cea mai cumplita dintre toate tragediile umane, si anume nerecunostinta: la binele pe care i-l face medicul Andrei Ionescu, pacientul Andrei Ionescu si un alter ego al medicului raspunde cu condamnarea la moarte... Si e chiar o chestiune personala aici, pentru ca eu am trecut prin foarte multe asemenea experiente, cu oameni pe care i-am salvat, pur si simplu, in epoca trecuta si care au devenit principalii mei acuzatori la inceputul anilor '90. Dar, dincolo de acestea toate, cred ca importanta e contopirea dintre tragedia politica si iubirea considerata fara ipocrizie. Ca, de fapt, asta este ce simteam cel mai mult in '90 si ce resimt azi. Si anume nevoia de a izbi ipocrizia, nevoia de a renunta la aceste perdele care ne acopera si ne fac din ce in ce mai straini de noi insine. Este in subsidiar o incercare de punere a lucrurilor asa cum sunt ele, chiar prin naturalism, prin cele pe care de obicei oamenii nu le scriu. A trebuit sa scriu lucrurile asa cum au fost si am gasit intelegere si la Editura Curtea Veche, niste oameni foarte seriosi, cu care am avut dialoguri, au avut observatii, le-am acceptat pe unele, in altele dreptatea a fost de partea mea... A fost, intr-adevar, o atmosfera foarte buna de lucru.
• Exista un moment in carte, chiar inainte de acel 22 decembrie pe care il descrieti, in care apar cuvintele: "Va aparea libertatea, dar va muri dreptatea". E o profetie care s-a implinit?
• E o observatie interesanta. Daca ati tinut minte asta inseamna ca, intr-adevar, s-a implinit profetia mea. A aparut intr-adevar libertatea, dar a murit, intr-adevar, dreptatea. Nu mai intereseaza pe nimeni. Ba, mai mult, constat la 20 de ani ca nu mai exista, spre exemplu, nici macar preocuparea pentru statul social de drept. Nu mai exista preocuparea pentru aceasta dimensiune care e singura in masura sa miste popoarele si oamenii. Pentru ce ar face ei industrii, pentru ce ar face performanta in economie, daca n-ar trage din acestea niste drepturi sociale, niste drepturi culturale, niste drepturi pentru copiii lor?! Da, a murit dreptatea!
• Ce este, de fapt, sanatoriul doctorului Andrei Ionescu si cine este Andrei Ionescu?
• Asta e greu de spus. Va fac o confidenta. Andrei Ionescu e chiar Andrei Ionescu. Dar in el se ascund si autorul, si oameni de meserie, medici adica, dar si atatia oameni competenti care au condus diverse sectoare in Romania si au fost aruncati ca si cand ar fi ingropat Romania, nu ar fi facut-o sa supravietuiasca... Sigur ca era o lume care nu mai putea rezista. Dar nici sa renuntam la atatia oameni care s-au stins in amaraciune, in durere, asa-zisa generatie a directorilor. Mi-aduc aminte ce directori aveau intreprinderile din Timisoara care erau competitive in Europa, la ora aia, anii '80-'85. Mi-aduc aminte si lupta lor pentru calitate, pentru performanta. Dar s-a creat, asa, un fel de cult al portarilor, al femeilor de serviciu care faceau dreptate prin intreprinderi. Iata, marele doctor Hociota, care a murit invinovatit de faptul ca a fost medicul lui Nicolae Ceausescu. Ca si cand era cel mai prost doctor si ca si cand un medic n-ar avea obligatia sa-si ingrijeasca pacientii, indiferent cum se numesc ei. A murit in nedreptate si in umilinta si poate si el face parte din biografia abstractizata a doctorului Andrei Ionescu.
• Romanul se cheama "Vinovat de iubire". Iubirea poate fi o vina?
• Da. Sunt epoci istorice in care dominanta e ura. E chiar un titlu de glorie al anilor '50, lupta de clasa, dar substanta acelei idei asta era: ura unei categorii impotriva alteia, care devenise un fel de motor al societatii. Pentru a-i mobiliza pe unii la un fel de munca era invocata situatia privilegiata a altor categorii. Si atunci se intampla asa cum e cu bucata de carne pentru caine, pe care i-o pui in fata, sau cu ovazul in sacul de la gatul calului, care-l atrage inainte... Ura misca, intr-adevar, intr-un mod dinamic lucrurile, dar nu stiu daca asta e solutia. Au reaparut embrionii urii in '90, era lupta generatiei care-si inchipuia ca este curata, ca n-a facut nimic. Ca si cand a participa la istorie, fie ea si tenebroasa, fie ea si complexa, cum a fost istoria de dinainte de anul 1990, inseamna a fi vinovat. Eu nu cred asta si, in general, s-a constatat ca, pentru a merge bine caldura in sobe, cosarii trebuie sa intre in acele cosuri si sa-si asume patarea halatelor, a salopetelor in care lucreaza. Funinginea este intrinseca focului de lemne si de carbune. Si atunci a-i acuza pe cosari ca au facut curat in cosurile caselor epocii trecute inseamna a acuza pe producatorii de aer ai cerului ca ne mai dau dreptul la o respiratie.
• Scrieti in deschiderea cartii ca "Vinovat de iubire" e un ciclu care va continua. Se va trezi vreodata doctorul Andrei Ionescu?
• Nu stiu, nu va pot dezvalui amintiri din viitor. E o framantare mare in constiinta mea ce sa fac cu personajele, pentru ca, pe de o parte, realitatea e asa cum e... Se poate trezi medicul pentru a muri din nou, mai cu program, nu dintr-un impuls al tuturor categoriilor din spital, care-si faceau dreptate si, pentru ca era binefacatorul lor, il considerau inchizitorul lor si directorul puscariei lor. Dar e un mister pe care as vrea sa-l asteptam impreuna si sper sa apuc in viata sa duc la capat si aceste fise biografice ale viitorului "Vinovat de iubire".»
|
